DESPRE CIUDĂŢENIILE OAMENILOR…

De câte ori am participat la vreo conferinţă de presă, la un vernisaj, la o prelegere teatrală sau literară nu m-am putut abţine să nu studiez reacţiile oamenilor la plictiseala sau oboseala ivită în cursul acelei manifestări. Orice eveniment începe cu o tuse timidă care provoacă reacţii în lanţ pe tot parcursul conferinţei sau vernisajului sau prelegerii. Apoi se creează treptat o mişcare “unduită” pe scaune şi care pe măsură ce se accentuează naşte reacţii din ce în ce mai “curajoase” (ex: căscatul, şuşotitul, comunicarea prin sms etc). Punctul culminant îl constituie decizia de a părăsi locul faptei fără a trece prea mult observat…Şi atunci apare comicul în splendoarea lui: demolări de scaune, călcat în picioare, poşete scăpate pe jos etc…

Astăzi, la prelegerea susţinută de George Banu, Leszek Kolankiewicz şi Dariusz Kosinski pe tema teatrului lui Grotowsky, lucrurile nu au stat diferit. Dimpotrivă…reacţiile au avut acelaşi parcurs… Finalul? Unii au părăsit sala, dar nu oricum, ci în acelaşi mod sportiv: aplecaţi de spate, aproape atingând podeaua, să nu deranjeze “chipurile” spectatorii interesaţi de eveniment.

Şi stau eu şi mă întreb: de ce nu ar încerca oamenii să iasă de la aceste manifestări fie în mersul piticului, fie târâş pe burtă? Ar mai solicita organismul să îşi iasă din amorţeală…căci mens sana in corpore sano …

zic şi eu….

HOME, SWEET HOME…

Am avut un început de concediu extraordinar. Am vizitat Malta, o ţară în care nu credeam că voi avea ocazia să ajung vreodată, o ţară în care tradiţia şi religia sunt la fel de importante ca şi aerul pe care îl respirăm. O ţară a cărei limbă este un amestec de cuvinte arabe, englezeşti şi italieneşti, ceea ce îi dă un farmec aparte. O ţară cu oameni mândri că sunt maltezi, care ştiu să facă turism şi să trăiască de pe urma acestuia. Sunt oameni care aparent locuiesc în case mici şi sărăcăcioase, toate albe şi tipice lumii arabe, însă interioarele lor sunt de vis, iar spaţiul de locuit imens. O ţară în care la fiecare colţ de stradă se află câte o biserică catolică, iar pe zidurile caselor câte o icoană a Maicii Domnului. Maltezii nu vorbesc public despre problemele lor: televiziunea nu difuzează ştiri despre crime, droguri, dimpotrivă, dacă urmăreşti emisiunile lor ai impresia că trăieşti într-o lume a non-violenţei. Sunt oameni foarte calmi, care nu par a fi stresaţi de viaţa cotidiană, lucru pe care l-am observat şi în sudul Italiei. Ceea ce a fost însă greu de suportat pentru mine…căldura, soarele arzător. Am reuşit încă din prima zi să mă ard mergând pe stradă. Nu am crezut că voi reuşi o asemenea performanţă…
Apoi am aterizat în zona liberă a mafiei, cu vendettele ei binecunoscute, totuşi nu m-am simţit deloc în nesiguranţă. Am lăsat Marea Mediterană pentru Marea Tireniană. Am lăsat stâncile malteze, pentru că plaja e o aglomeraţie de stânci, mai ales în Valetta (capitala Maltei) şi în Sliema (una din localităţile vecine), şi am descoperit nisipul foarte fin al plajelor din sudul Italiei. De data aceasta însă marea era înconjurată de lanţuri muntoase şi m-am bucurat că respir şi puţin aer de munte. Am descoperit patriotismul sudiştilor italieni, dar şi respectul pentru soţie. Soţiile italienilor din sud sunt toate casnice, însă asta nu înseamnă că nu au viaţă socială, dimpotrivă, pe lângă activităţile obişnuite (gătit, curăţenie, crescut copii) au toată libertatea de a face shopping, de a merge în vacanţă, de a se întâlni cu prietenele la o cafea etc. Iar aceasta înseamnă pentru italianul de sud respect pentru soţia sa. El este dator să-i asigure acesteia un trai de viaţă decent, iar dacă ea simte nevoia să lucreze, are libertatea să îşi deschidă propria afacere, ca veniturile să intre astfel în familie, nu la stat.
În orice caz sunt convinsă că atât Malta cât şi sudul Italiei au câte o faţă nevăzută turistului ocazional, însă pentru mine important este că am reuşit să ajung şi prin aceste părţi ale continentului.